Este început de decembrie și cred ca ar fi potrivit să vă vorbesc despre iubirea necondiționată. Știu că este tare greu să iubești neconditionat, să nu ai așteptări, dezamăgiri, să te bucuri doar pentru ca iubești. Orice ar fi.
Teoretic vorbim despre iubire necondiționată în relații dar cred că aceasta e cel mai greu de oferit. Chiar dacă in cuvinte sună frumos.
Însă nu despre relațiile amoroase vreau să vă vorbesc ci despre un altfel de amor. Cel părintesc. Iubirea părinților față de propriul copil. Aceasta chiar TREBUIE să fie necondiționată.
Eu spun mereu ca pe lumea asta nimic nu trebuie făcut musai. Însă această iubire chiar trebuie, musai, să fie absolut necondiționată.
Copiii au nevoie de iubirea părinților pentru a crește frumos și pentru a deveni adulți sănătoși. Nu doar sănătatea fizică este importantă ci și cea emoțională. Pentru că cele două se influențează una pe alta.
Sunt părinți care consideră ca dacă copilul e hrănit, îmbrăcat și apărat de pericole, asta-i tot ce-i trebuie. Dar despre nevoile emoționale nu pomenește nimeni. Și nici despre traumele pe care un copil le trăiește din vina părinților.
Pe vremea când eram eu copil nu exista acces la informație și se părinții ne creșteau cum fuseseră crescuți și ei. Dar acum, cu atâtea cărți, situri, conferințe, ateliere etc, ce scuză au mamele care încă nu-si iubesc necondiționat copiii?
Un copil trebuie iubit pentru ceea ce este el, o ființă umană. Pentru că există și face parte din viața noastră.
Nu îl iubim pentru ca este frumos, deștept, cuminte, ascultător.
Cand nu mai e cuminte, nu-l mai iubim?
Când nu ia note bune, când spune ce nu ne convine, când face boacăne, când nu ascultă, când ni se împotrivește atunci nu îl mai iubim?
Unii părinți așa dau impresia. Și vedem asta din felul în care își pun la punct copilul, din felul în care-i vorbesc. Copilul lor se simte iubit atata vreme cât se poartă într-un anume fel. Altfel robinetul de iubire se închide. Se va deschide când copilul va merita.
Aveți idee cât doare să vi se spună că nu meritați ceva ce vă doriți? Sau ca nu meritați nimic? Sau și mai cumplit, că nu meritați să fiți iubiți decât dacă va purtați intr-un anume fel?
Voi sunteți adulți și știu că v-ar durea să vi se vorbească așa. Poate nici n-ati permite. Însă unui copil de ce îi vorbiți așa?
Credeți oare ca faptul că i-ati dat viață vă dă acest drept?
Sunt părinți care-si iubesc copilul atata vreme cât acesta le urmează visul. Vis pe care ei nu și l-au putut urma. Sunt puțini copiii care au aceeași pasiune și același vis, cei mai mulți urmează un vis care nu este al lor (deși ei asa cred). Dar o fac pentru ca așa se simt iubiți.
Alți părinți au așteptări imense comparativ cu potențialul copilului.
Dragi părinți, nu vă mai jigniți copiii, nu-i mai umiliți și nu le mai spuneți că nu sunt buni de nimic. Nu așa îi veți motiva (unii părinți chiar cred asta).
În felul acesta îi veți ajuta să eșueze in viață. Si-apoi adulți nerealizati fiind, tot voi veți afirma că erați convinși că nu se va alege nimic de ei. Pai, dragii mei, și din vina voastră s-a ajuns aici.
Un copil căruia îi repeți că nu merită nimic și că nu va face nimic în viață, fie va face tot posibilul sa-ti demonstreze că ai dreptate, fie că te înșeli. Dar in cel de-al doilea caz, copilul tău nu va fi niciodată un adult mulțumit și va vrea mereu mai mult și mai mult. Poate că va obține mai mult dar va fi mai puțin fericit. Își va alege parteneri nemulțumiți cărora va încerca din răsputeri să le câștige dragostea.
Nu le spuneți fetelor voastre că sunt urâte “ca să nu li se urce frumusețea la cap și să o ia razna” pentru că vor fi topite după primul băiat care le va spune că sunt frumoase. Și prima dragoste nu este întotdeauna si cea frumoasa, mai ales când nu ști sa faci alegeri.
Nu vă loviți copiii pentru că vor crește și vor lovi la rândul lor sau vor accepta să fie loviți.
Nu le vorbiți urât și nu-i jigniți pentru că vor accepta și de la alții același tratament când vor crește. Și ce-i mai rau, pentru că le veți fractura stima de sine și încrederea de care au atâta nevoie in viață.
Nu îi certati si nu ii pedepsiți când greșesc pentru că vor fi temători și nu vor mai încerca lucruri noi. Mai bine stați de vorbă și explicati-le unde au greșit. Nu îi învățați să le fie teamă de voi. Teama nu este iubire!
Nu îi umiliți in public pentru că și ei au sentimente ca și voi. Și pe ei ii doare. Ați încercat vreodată să vă puneți în locul lor? Credeți-ma ca dacă ati face-o v-ati purta altfel cu ei. Sau cel putin așa sper.
Nu îi comparați cu alți copii! V-ati gândit vreodată cum ar fi ca partenerul să vă spună că vecina de vis a vis e mai îngrijită și mai aranjată și ca ar trebui să o luați drept exemplu? Sau să vă spună soția ca x-ulescu câștigă mai bine si ca i-ar fi plăcut si ei un soț așa?
Ce ați simți?
Același lucru simte și un copilul caruia părinții îi dau drept exemplu alți copii mai “buni” decât el. Când faceți afirmații usturătoare încercați sa le simțiți pe propria piele mai întâi.
Când crește copilul și devine adult, și nu are viață pe care orice părinte și-o dorește pentru copilul său, părinții se lamentează spunând că odrasla lor nu are noroc. Nu, dragii mei, nu e vorba de noroc. E vorba despre felul în care l-ati iubit, condiționat, și l-ati învățat că nu merită nimic și nu e bun de nimic. Acum primește de la viață exact ce i-ati urat zi de zi. Nicio acțiune negativă asupra copilului vostru nu rămâne fără efecte. Negative, din nefericire.
Ar mai fi multe de spus, dar momentan mă opresc aici.
Dragi părinți, nu uitați niciodată că un copil nu are nevoie de haine de firmă și jucării scumpe. El are nevoie disperată ca voi să îl iubiți orice ar fi, necondiționat, toată viața. Să îl acceptați așa cum este, chiar dacă nu este mereu pe placul vostru să îl iertați când greșește, să îl ascultați când are ceva de spus și să înțelegeți că are sentimente exact ca orice altă ființă umană. Și nu uitați că această parte din voi nu este o extensie a voastră, ci o ființă separată, diferită de voi.
Iubiti-va necondiționat copiii și ei vor fi părinți mai buni la randul lor!
Psiholog 