RSS

Category Archives: Psihologia familiei

Anorexia un “must have”?

Ce este anorexia? Obsesia pentru a fi cât mai slab/ slabă cu putință.  Deși nu cred că mai sunt oameni care să nu fi auzit de anorexie. Și asta pentru că observ, cu tristețe, cum acest virus afectează din ce în ce mai multe fete. Din ce în ce mai tinere! Adolescente!
Anorexia a devenit un accesoriu pe care trebuie să-l ai. Orice ar fi. Cu prețul vieții chiar.
Și cum să nu fie așa când se face atât de multă reclamă acestui ” stil de viață”.
Pentru că, din păcate, pentru unele fete acesta este un stil de viață.  Ba se mai și mândresc cu dieta lor care constă într-o căpșuna. Hai două, dacă trec și pe la sală în ziua respectivă.  Și ne povestesc cu vădită tristețe ce sacrificiu fac ele.
Și chiar fac! Dar nu pentru a pierde kilogramele in plus, imaginare, ci pentru a se lupta cu boala. Anorexia este o boala! Foarte gravă pentru că duce la deces. Și pentru că indiferent cât de slabe ajungem să fim,  trebuie să mai slăbim puțin. 
Anorexia nu este un stil de viață, ci o boală!

Nu o să vă vorbesc din nou despre motivele de natură psihologică ce stau în spatele bolii, ci despre cum mass media ne vrea pe toate anorexice.
E adevărat că se vorbește și despre efectele devastatoare ale acestei boli, însă prea puțin în comparație cu propaganda pro anorexie. O propagandă indirectă, ce-i drept, dar zilnică. 

Nu cred că trece o zi fără să ni se prezinte ingredientele drumului către succes.  Silicoane, extensii, operații estetice lunare, haine puține și musai, dar musai un trup tras prin inel. E adevărat că nu toate fetele, adolescente, au sau își aleg un astfel de model în viață, dar dacă aruncăm o privire în licee, vom descoperi că 90% dintre ele și-au setat ca țel un astfel de model.

Mesajul pe care mass media îl transmite este că trebuie să fii slabă și tunată integral ca să fii băgată în seamă.  Repet, este un mesaj indirect dar foarte clar.
Știți câte fete își doresc să ajungă asistente tv? Acesta ar fi tichetul către o viață plină de admirație și huzur. Dar pentru asta trebuie să facem sacrificii: înfometare, multa sală și bineînțeles câteva operații. 

Cum să îți dorești să mai mănânci când ai 15 ani, te visezi model și vezi cum la un casting de modele li se spune fetelor slabe că sunt grase? Că arată ca niște vaci?
Te ridici, te uiți în oglindă și decizi că a venit timpul pentru sacrificii. E cazul să mai slăbești.  Si tu!
Cu cât mai slabă cu atât mai bine.

Nu zic, așa o fi pe catwalk însă poate n-ar strica dacă am cenzura puțin aceste cerințe.  Măcar la tv pentru că, din păcate,  fetele tinere de acolo se inspiră pentru viață. 
Nu spun nici c-ar trebui să promovăm grăsuțele doar pentru că fetele devin altfel anorexice. Și nici nu afirm că anorexia se instalează doar din cauză că o vedem zilnic la tv. Bineînțeles că nu, însă și media are un mare rol.
Și nu, nu sunt o grăsuța frustrată!  Sunt o femeie normală la trup și la cap, sătulă să vadă cum se vând rețete bolnave de succes pe toate posturile tv.

 

Tags: ,

De ce îi iertăm, când îi iertăm?

Probabil că fiecăruia i s-a întâmplat, măcar o dată-n viață să fie înșelat și trădat în amor. Cine nu a trecut prin așa ceva, fie nu a simțit sau nu l-a prins pe trădător; fie a ieșit din relatie înainte să se petreacă grozăvia; fie este pur si simplu un norocos.

Dar să revenim la cei mai puțin norocoși, la cei care-si prind partenerul cu mâța-n sac. Ce facem în acest caz?
Îl iertăm sau nu-l iertăm pe infidel?
Cei mai mulți vor judeca acum la rece și vor spune că nu ar ierta. În fața unei asemenea situații, implicat fiind, poate altfel ar sta lucrurile. Cu siguranță, iertarea e dependentă de o mulțime de factori, așa că nu ieșiți încă in față să aruncați cu pietre.
Binenteles mai sunt și cei care vor să ierte dar nu pot uita. Iar asta înseamnă că îl vor tortura pe infidel până când relația se va duce pe apa sâmbetei.

Însă există și oameni care pot ierta. E minunat să ierti și e chiar recomandat dacă vrei să trăiești cu sufletul împăcat, dar să ierți infidelitatea? Iată că se poate!
De ce am face asta? Sigur, fiecare are motivele lui si argumente solide.
Cred, însă, că dincolo de motivele declarate, mai există si altele. Poate că nici nu suntem conștienți de ele.
Cred că atunci când iertăm o facem în primul rând pentru noi. Pentru că avem nevoie de asta.
Avem nevoie să recunoască că a greșit. Avem nevoie să auzim cât de rău îi pare și cât de mult regretă.
Avem nevoie să auzim că are nevoie de noi, că s-a înșelat căutând în altă parte. Că nicăieri nu se mai simte ca în brațele noastre.
Avem nevoie să auzim că se căiește și că a descoperit că nu poate trăi fără noi, că s-ar întoarce iar si iar pentru că doar lângă noi îi este bine.
Avem nevoie de toate acestea pentru a ni se confirma că suntem de neinlocuit, unici și singurii capabili să oferim fericire. Avem nevoie să știm că suntem speciali și că aceasta este o garanție că nu vom fi părăsiți. Că vom fi mereu iubiți. De toată lumea, dar mai ales de cei care ne rănesc.

Însă există oare garanții în relații? Nu prea există nici în afaceri, decât la modul teoretic, darămite în amor.
O dată iertat, există vreo garanție că te va iubi, aprecia, respecta mai mult? Există vreo garanție că infidelitatea nu se va mai repeta? Sau că relația va fi mai bună sau, dacă nu, măcar la fel?
Actul iertarii, in sine, probabil, ne face să ne simțim bine dar cum vom merge mai departe este mult mai important.

Sunt oameni care nu pot ierta pentru că au învățat că foarte rar oamenii se opresc după prima trădare. Și asta din experiență. Și stiu că ceea ce se întâmplă o dată are toate șansele să se repete. Iar ce se întâmplă de două ori, cu siguranță, se va întâmpla și-a treia oară.
Dar voi? Voi iertati? Și dacă da, de ce o faceți?

 

Tags: , , ,

Iubirea TREBUIE să fie necondiționată

Este început de decembrie și cred ca ar fi potrivit să vă vorbesc despre iubirea necondiționată. Știu că este tare greu să iubești neconditionat, să nu ai așteptări, dezamăgiri, să te bucuri doar pentru ca iubești. Orice ar fi.
Teoretic vorbim despre iubire necondiționată în relații dar cred că aceasta e cel mai greu de oferit. Chiar dacă in cuvinte sună frumos.

Însă nu despre relațiile amoroase vreau să vă vorbesc ci despre un altfel de amor. Cel părintesc. Iubirea părinților față de propriul copil. Aceasta chiar TREBUIE să fie necondiționată.
Eu spun mereu ca pe lumea asta nimic nu trebuie făcut musai. Însă această iubire chiar trebuie, musai, să fie absolut necondiționată.

Copiii au nevoie de iubirea părinților pentru a crește frumos și pentru a deveni adulți sănătoși. Nu doar sănătatea fizică este importantă ci și cea emoțională. Pentru că cele două se influențează una pe alta.
Sunt părinți care consideră ca dacă copilul e hrănit, îmbrăcat și apărat de pericole, asta-i tot ce-i trebuie. Dar despre nevoile emoționale nu pomenește nimeni. Și nici despre traumele pe care un copil le trăiește din vina părinților.
Pe vremea când eram eu copil nu exista acces la informație și se părinții ne creșteau cum fuseseră crescuți și ei. Dar acum, cu atâtea cărți, situri, conferințe, ateliere etc, ce scuză au mamele care încă nu-si iubesc necondiționat copiii?

Un copil trebuie iubit pentru ceea ce este el, o ființă umană. Pentru că există și face parte din viața noastră.
Nu îl iubim pentru ca este frumos, deștept, cuminte, ascultător.
Cand nu mai e cuminte, nu-l mai iubim?
Când nu ia note bune, când spune ce nu ne convine, când face boacăne, când nu ascultă, când ni se împotrivește atunci nu îl mai iubim?
Unii părinți așa dau impresia. Și vedem asta din felul în care își pun la punct copilul, din felul în care-i vorbesc. Copilul lor se simte iubit atata vreme cât se poartă într-un anume fel. Altfel robinetul de iubire se închide. Se va deschide când copilul va merita.
Aveți idee cât doare să vi se spună că nu meritați ceva ce vă doriți? Sau ca nu meritați nimic? Sau și mai cumplit, că nu meritați să fiți iubiți decât dacă va purtați intr-un anume fel?
Voi sunteți adulți și știu că v-ar durea să vi se vorbească așa. Poate nici n-ati permite. Însă unui copil de ce îi vorbiți așa?
Credeți oare ca faptul că i-ati dat viață vă dă acest drept?

Sunt părinți care-si iubesc copilul atata vreme cât acesta le urmează visul. Vis pe care ei nu și l-au putut urma. Sunt puțini copiii care au aceeași pasiune și același vis, cei mai mulți urmează un vis care nu este al lor (deși ei asa cred). Dar o fac pentru ca așa se simt iubiți.
Alți părinți au așteptări imense comparativ cu potențialul copilului.

Dragi părinți, nu vă mai jigniți copiii, nu-i mai umiliți și nu le mai spuneți că nu sunt buni de nimic. Nu așa îi veți motiva (unii părinți chiar cred asta).
În felul acesta îi veți ajuta să eșueze in viață. Si-apoi adulți nerealizati fiind, tot voi veți afirma că erați convinși că nu se va alege nimic de ei. Pai, dragii mei, și din vina voastră s-a ajuns aici.
Un copil căruia îi repeți că nu merită nimic și că nu va face nimic în viață, fie va face tot posibilul sa-ti demonstreze că ai dreptate, fie că te înșeli. Dar in cel de-al doilea caz, copilul tău nu va fi niciodată un adult mulțumit și va vrea mereu mai mult și mai mult. Poate că va obține mai mult dar va fi mai puțin fericit. Își va alege parteneri nemulțumiți cărora va încerca din răsputeri să le câștige dragostea.

Nu le spuneți fetelor voastre că sunt urâte “ca să nu li se urce frumusețea la cap și să o ia razna” pentru că vor fi topite după primul băiat care le va spune că sunt frumoase. Și prima dragoste nu este întotdeauna si cea frumoasa, mai ales când nu ști sa faci alegeri.

Nu vă loviți copiii pentru că vor crește și vor lovi la rândul lor sau vor accepta să fie loviți.

Nu le vorbiți urât și nu-i jigniți pentru că vor accepta și de la alții același tratament când vor crește. Și ce-i mai rau, pentru că le veți fractura stima de sine și încrederea de care au atâta nevoie in viață.

Nu îi certati si nu ii pedepsiți când greșesc pentru că vor fi temători și nu vor mai încerca lucruri noi. Mai bine stați de vorbă și explicati-le unde au greșit. Nu îi învățați să le fie teamă de voi. Teama nu este iubire!

Nu îi umiliți in public pentru că și ei au sentimente ca și voi. Și pe ei ii doare. Ați încercat vreodată să vă puneți în locul lor? Credeți-ma ca dacă ati face-o v-ati purta altfel cu ei. Sau cel putin așa sper.

Nu îi comparați cu alți copii! V-ati gândit vreodată cum ar fi ca partenerul să vă spună că vecina de vis a vis e mai îngrijită și mai aranjată și ca ar trebui să o luați drept exemplu? Sau să vă spună soția ca x-ulescu câștigă mai bine si ca i-ar fi plăcut si ei un soț așa?
Ce ați simți?
Același lucru simte și un copilul caruia părinții îi dau drept exemplu alți copii mai “buni” decât el. Când faceți afirmații usturătoare încercați sa le simțiți pe propria piele mai întâi.

Când crește copilul și devine adult, și nu are viață pe care orice părinte și-o dorește pentru copilul său, părinții se lamentează spunând că odrasla lor nu are noroc. Nu, dragii mei, nu e vorba de noroc. E vorba despre felul în care l-ati iubit, condiționat, și l-ati învățat că nu merită nimic și nu e bun de nimic. Acum primește de la viață exact ce i-ati urat zi de zi. Nicio acțiune negativă asupra copilului vostru nu rămâne fără efecte. Negative, din nefericire.

Ar mai fi multe de spus, dar momentan mă opresc aici.
Dragi părinți, nu uitați niciodată că un copil nu are nevoie de haine de firmă și jucării scumpe. El are nevoie disperată ca voi să îl iubiți orice ar fi, necondiționat, toată viața. Să îl acceptați așa cum este, chiar dacă nu este mereu pe placul vostru să îl iertați când greșește, să îl ascultați când are ceva de spus și să înțelegeți că are sentimente exact ca orice altă ființă umană. Și nu uitați că această parte din voi nu este o extensie a voastră, ci o ființă separată, diferită de voi.
Iubiti-va necondiționat copiii și ei vor fi părinți mai buni la randul lor!

 

Tags: , ,

De ce accepta o femeie sa fie batuta?

Un studiu arata ca in ultimii 5 ani, cel putin 300 de femei au murit ca urmare a violentei domestice. O fi mult, o fi putin?
Eu cred ca este prea mult.Si o singura victima e mult cand te gandesti ca barbatul pe care il iubea i-a luat viata. De unde acest drept de a lovi o alta fiinta?
S-au tot facut campanii de informare pentru femei, s-au construit adaposturi, sunt psihologi si avocati care le intind o mana de ajutor femeilor abuzate de catre parteneri. Si cu toate acestea, inca multe femei prefera sa ramana in infernul pe care il traiesc. Unele dintre ele nu vor apuca anul viitor. Sigur ca este revoltator! Sigur ca te intrebi “de ce aleg sa ramana?” dincolo de toate scuzele.

Sigur ca bine ar fi sa nu intrati in relatii cu un partener cu potential agresiv dar daca va treziti intr-o astfel de relatie, prima palma ar trebui sa fie si ultima. Chiar daca il iubiti peste masura, chiar daca isi cere scuze, chiar daca spune ca l-ati provocat, chiar daca si mama voastra o mai incasa, chiar daca orice. Nimic, absolut nimic nu justifica violenta.  Cu atat mai putin cand vine din partea cuiva care sustine ca va iubeste.
Si totusi, ce determina o femeie sa nu plece? De ce ramane?Violenta-in-familie

Femeia care ramane in relatie cu un partener agresiv apartine unei tipologii anume. Provine dintr-o familie unde educatia s-a facut cu nuiaua de catre parinti restrictivi sau autoritari. Asa ca nimic nou sub soare.Acasa bataie, aici bataie.Ceva normal, asa e viata. Asa ca accepta.
De aceea, dragi parinti, nu va loviti copiii! Vor creste si vor lovi la randul lor sau vor accepta bataia ca facand parte din viata.
Sau dimpotriva, femeia victima provine dintr-o familie hiperprotectoare. Si un barbat agresiv se dovedeste a fi foarte protector la inceput si dispus sa-i satisfaca toate nevoile si dorintele. Pe parcurs apare si violenta. Binenteles ca momentele agresive alterneaza cu cele de mare dragoste.

Femeia care accepta violenta nu mai are incredere in ea.Nu mai crede ca ar putea sa plece, sa-l paraseasca pe agresor. I s-a repetat atat de des si atat de mult ca nu poate, ca nu e capabila, ca e proasta incat a ajuns sa creada si ea. Si cum ar putea sa fie altfel, cand el se ocupa de tot, pentru ca ea sa nu-si bata capul.
Si incet, incet o distanteaza de familie si prieteni, poate chiar si de job. Iar toata aceasta grija va duce la izolarea femeii si la construirea unei nesigurante ce o va tine prizoniera in acea relatie.

Femeii agresate ii este frica sa-l pasareasca pe agresor. Atat de frica inca se simte paralizata numai la  gandul ca ar putea sa plece.Ii este teama pentru viata ei si a copiilor, daca acestia exista. Si aceasta pentru ca i s-a repetat suficient de des ca va muri daca incearca sa plece.
Probabil pentru cineva din afara aceste amenintari nu par demne de luat in seama,insa pentru o femeie cu o stima de sine scazuta, fara incredere in ea, fara un venit lunar,fara un loc unde sa mearga sunt foarte reale. O femeie terorizata stie ca nimeni nu o poate pazi 24 din 24 de furia barbatului care o va cauta, daca il paraseste. Si asta pentru ca legea e mult prea permisiva cu batausii.

Nu mi se pare normal ca o femeie abuzata sa fie nevoita sa-si paraseasca casa pentru a scapa de agresor. Asta inseamna sa treaca printr-o alta trauma. Sa-si paraseasca locuinta si sa mearga intr-un adapost social, unde nu va putea ramane prea mult timp. De ce nu este alungat agresorul?

De multe ori societatea spune ca aceste femei sunt proaste pentru ca accepta sa fie maltratate si ca isi merita soarta. Alteori,daca femeia se plange, familia de origine o sfatuieste sa stea sa indure ca asta e casnicia, altul mai bun nu o sa gaseasca. Sau si mai rau, este sfatuita sa nu il mai provoace.
Si uite asa, femeie prefera sa taca si sa indure pentru ca ii este rusine sa mai spuna ceva. Si indura pana este prea tarziu.

In mod absolut eronat inca se mai crede ca:
– violenta se asociaza cu saracia, lipsa de educatie, consumul de alcool sau droguri, boala psihica.
– unele femei merita sa fie batute pentru ca isi provoaca partenerii
– femeia trebuie “pusa la punct” din cand in cand
– femeia este proprietatea barbatului, mai ales dupa casatorie

Sursa foto

 

Tags: , , ,

Copiii vin cand vor ei

Nu, nu m-am tampit, sau tocmai pentru ca scriu despre copii este o dovada ca asa este? Glumeam evident 🙂
Aseara, la tv, o mama foarte tanara a spus ceva tare frumos, referindu-se la copiii ei “cu ce drept imi poate lua sotul meu ceva ce mi-a daruit Dumnezeu”?
Nu stiu cum vi se pare voua, dar mie mi-a ramas in minte si m-a dus cu gandul ceva mai departe.
Intr-adevar copiii sunt un dar. Un dar ce vine cand trebuie si nu cand vrem noi.
Uneori vine exact cand suntem pregatiti, alteori cand suntem in cel mai nepotrivit moment al vietii. Sau cel putin asa credem noi.
Nu cred in copiii care salveaza relatii si mi se pare o mare greseala sa faci un copil cand relatia scartie sau cand te-ai plictisit si vrei sa treci la next level. Cred ca un copil poate pune la mare incercare o relatie care avea ceva probleme inainte.
Am cunoscut cupluri disperate care, desi isi doreau foarte mult, nu reuseau sa aiba copii. Am cunoscut femei care, chiar si in lipsa unui partener, isi doreau cu ardoare un copil. Nu am nimic cu mamele singure, dar cred cu tarie ca unui copil ii trebuie si mama si tata. Nu fac referire la mamele care isi cresc copiii singure pentru ca a fost necesar sa se separe de partener. In viata nu ne ies toate cum am vrea. Dar nu cred ca avem dreptul sa decidem din start ca piticului nostru nu-i trebuie tata.

Revenind, am cunoscut femei care aveau un plan foarte clar de viata, cariera, casa, poate si-o masina si apoi un copil. Insa dupa ce bifau tot si venea momentul copilului, nu intelegeau de ce acesta nu apare.Cu atat mai tare cu cat ele erau obisnuite sa fie nr 1 in tot ce-si propuneau.
Insa eu cred ca, copiii vin cand vor ei si ca ne sunt oferiti intai ca un dar. Un dar in care trebuie sa investim pentru a le fi de ajutor. Eu sunt de acord cu Osho care spunea ca, desi copiii vin pe lume prin intermediul nostru, ei nu ne apartin.
Si mai cred si teoria care sustine ca, copiii isi aleg parintii. Cu atat mai mult cu cat unei amice, fiul ei de 5 ani, i-a povestit ca el a ales-o sa-i fie mama 🙂

Cred ca functie de misiunea pe care o are pe pamant, copilul isi va alege parintii. Pentru ca eu cred ca suntem aici nu doar sa mancam, sa ne inmultim si sa asteptam pensia. Cred ca suntem aici sa lasam ceva in urma noastra.

Asa ca dupa parerea mea, nu foarte avizata poate, nu disperati daca inca nu aveti copii. Daca va doriti, vor veni. Poate vor veni si daca nu va doriti. Pentru ca, copiii vin cand vor ei si la cine vor ei.

 

Se tampesc femeile cand devin mame?

Dragi prietene si voi, cei care ma cunoasteti, sa-mi spuneti daca este adevarat. Personal nu cred, dar poate sunt doar subiectiva.
Am citit zilele trecute un articol scris de o domnita care afirma ca femeile s-ar tampi dupa ce devin mame. Fiind proaspata mamica, am inceput sa ma gandesc daca este asa.
Nu cred ca femeile renunta cu greu la cariera si fac un copil de dragul barbatului ce doreste sa devina tata. Nu zic ca nu exista si astfel de femei, dar cred ca sunt foarte multe femeile care renunta de buna voie si nesilite de nimeni la cariera, pentru o vreme, din dorinta de a deveni mame. Si nu doar pentru a o bifa si pe asta.
Mai cred ca inca exista femei care isi doresc mai mult de la viata. Mai mult decat sa-si satisfaca nevoile si dorintele egoiste, mai mult decat sa urce pe scara sociala, mai mult decat haine si pantofi de firma, mai mult decat petreceri pana dimineata si vacante nesfarsite langa un milionar. Inca mai cred ca exista si femei care isi doresc sa aduca o viata pe lume, care isi doresc sa-si sacrifice placerile imediate pentru a creste frumos si curat un copil.
Probabil o sa spuneti ca si copilul se naste dintr-o dorinta.Si asa este, insa eu cred ca, copiii nu vin pe lume pentru a ne tine noua de urat la batranete  si vin pentru a trai viata lor. Noi doar ii pregatim cum stim mai bine pentru viata lor.

Nu cred ca femeile arata rau dupa nastere, ca sunt grase, ca au celulita si asta ii face pe barbati sa misune cu ochii dupa altele.
Cred insa ca barbatii care fac asta, oricum o faceau si inainte si ar face-o oricum. Nu pentru ca femeia lor are, pentru o vreme, un corp de mama. Si-apoi nu exista pe lume nimic mai important decat goana dupa un trup de sirena?
Si mai cred ca cele care se neglijeaza dupa ce devin mame, se neglijau si inainte. Nu contest faptul ca timpul liber nu mai este acelasi, dar nu am auzit nicio femeie care lucreaza intr-o multinationala ca nu ar avea timp sa se ingrijeasca.

Observ ca ne daruim cu ardoare timpul pentru a ne construi o cariera, dar cand vine vorba despre copii, lucrurile nu mai stau la fel. Nu ma intelegeti gresit, nu militez pentru a ne inmulti in nestire. Nici gand. Si nici nu cred ca toate femeile pot fi mame. Unele pot fi doar mame biologice, dar a fi mama inseamna mult mai mult de atat.

Nu cred ca mamele vorbesc doar despre “cacuta”, “papita” si colici, poate doar cu alte mamici sau numai daca sunt intrebate. Femeile raman femei si dupa ce devin mame. Femei cu aceleasi dorinte, nevoi, vise si asteptari.
Recunosc ca inainte de a deveni mama, imi era teama ca viata mea se va schimba si nu voi mai putea sa ma bucur decat de copilul meu. Dar nu este deloc asa.Viata mea a devenit mai frumoasa si mai plina de energie, de culoare, de veselie si de responsabilitati. In rest inca imi doresc sa fiu si sa fac si altceva in afara de a fi mama. Mamicia nu ne ia mintile.

Nu ma astept ca cele care nu sunt mame sa ma creada pe cuvant.Probabil nici eu nu as fi crezut inainte. Dar timpul stie cum sa ne raspunda la toate intrebarile si sa ne rezolve toate dilemele.

 
5 Comments

Posted by on 12 November 2013 in Psihologia familiei

 

Cum ne descurcam cu statutul de mame singure

Daca, in trecut, a divorta era o mare rusine, ce sa mai vorbim despre a fi mama singura. In prezent, lucrurile s-au schimbat radical. Familia monoparentala, doar cu mama, este o realitate din ce in ce mai intalnita in zilele noastre. Fie pentru ca cei doi parteneri aleg sa divorteze ca urmare a problemelor cu care se confrunta in relatie, fie pentru ca unele femei aleg acest statut inca din start. Independenta financiara, dorinta de libertate sau pur si simplu minimalizarea importantei tatalui le fac pe femei sa aleaga sa fie mame singure. Altele raman insarcinate in speranta ca partenerul le va alege tocmai din acest motiv sau pentru ca pur si simplu ceasul biologic nu le da pace.

Putine sunt cele care stiu la ce efort se inhama. A fi mama singura este extrem de solicitant. Daca intr-o familie cu mama si tata, responsabilitatile legate de cresterea copilului, si nu numai, se vor imparti, in cazul lipsei tatalui, mama va prelua toate responsabilitatile. Va trebui nu doar sa le faca fata, dar sa o faca in asa fel incat, oricat de greu ar fi, copilul sa nu se simta o povara pentru ea. Se poate intampla ca o mama singura sa fie mai permisiva cu copilul pentru ca acesta nu are tata. Acest lucru este gresit. Indiferent de familia in care traieste, copilul are nevoie de reguli. Aceleasi reguli ca si un copil cu mama si tata. Un copil care are reguli de respectat se simte in siguranta si se simte iubit. A-l rasfata excesiv nu ii face bine. Citeste mai departe

 
 
%d bloggers like this: