Gandul zilei

Nu considera o prioritate pe cineva care te considera doar o optiune.

Cristina G

 

Depresia intensifica durerea

Specialisti din cadrul Universitatii California au realizat un studiu in urma caruia au afirmat ca depresivii simt mai intens durerea. Si aceasta ca urmare a faptului ca depresia modifica functionarea retelei neuronale.

Mai mult, cercetatorii afirma ca depresia si bolile cronice ar fi “compatibile”. Astfel la peste 75 % dintre depresivi se regasesc suferinte cronice iar peste 60% dintre bolnavii cronici prezinta si tulburari de natura emotionala.

 

Cine este mai castigat?

Suntem conditionati social. Cu totii, si inca de cand ne nastem. Putini sunt cei care incearca si, si mai putini cei care reusesc, sa traiasca fara a se lasa constransi de “trebuie” sau de “asa e bine”, “aceasta e cursul firesc al lucrurilor” etc. Acest lucru este evident in fiecare sector al vietii, dar mai cu seama in viata personala.
Trebuie sa-mi intemeiez o familie.
Trebuie sa strang bani pentru masina.
Trebuie sa ne luam o casa.
Trebuie sa faci un copil.
Trebuie sa te casatoresti.
Trebuie, trebuie, trebuie…..

De ce?
Pentru ca asa trebuie!
Pentru ca asa face toata lumea!
Pentru ca aceasta este calea!

Daca te opresti o secunda din alergatura cotidiana realizezi ca nu este chiar asa. Acest “trebuie” imperativ iti garanteaza fericirea? Sau implinirea dorintelor? Caci spre asta tindem cu totii, nu? Daca urmezi pasii pe care i-au urmat parintii nostri, gasesti cheia succesului? Unii ar spune ca da, altii m-ar contrazice. Cine are dreptate? Care este adevarul?
Adevarul este ca suntem conditionati social. Societatea ne oferit grila pe care noi o suprapunem comportamentelor celor cu care intram in contact. Se potriveste sau nu. Simplu, nu-i asa?

Nu as vrea sa generalizez. De aceea ma opresc asupra unui aspect concret, relatiile de cuplu. Comparatiile cu fosti sau foste sunt nelipsite, mai ales la inceput. Raportarile la ce am invatat sau vazut in familie, sunt un “trebuie” necesar. Folosim grila neincetat. Si ne construim scenariile cu mult inainte de a le trai. Apoi le traim asa cum le-am construit fara sa mai fim atenti la ceea ce se intampla in realitate, fara sa mai simtim, fara sa ne intrebam daca este aceasta ceea ce ne dorim. Suntem programati, doar.

Cand incheiem o relatie facem liste imaginare cu ce nu vom mai tolera, facem planuri despre cand si cum va fi data viitoare. Uneori suntem atat de inversunati incat incheiem relatiile inainte de a le incepe.

Ce s-ar intampla daca ne-am gandi ca asa cum fiecare om este unic, la fel si relatiile sunt unice. Ce s-ar intampla daca am renunta la “trebuie” in viata personala, macar? Ce s-ar intampla daca am trai asa cum vrem? Cum simtim? Fara sa-i intrebam pe altii? Fara sa ne raportam la altii? Cei care au reusit sa inventeze luncruri revolutionare si au trait povesti care starnesc invidia mascata, nu sunt oare cei care si-au trait viata fara a se lasa influentati de multii, asa zisi, binevoitori? Ma insel?

 

Compatibilitate si compromis

Compatibilitatea nu este un dar cu care ne alegem atunci cand incepem o relatie. Ar fi mult prea simplu si fara niciun farmec. Compatibilitatea, intre doi oameni, intr-o relatie se construieste in timp. Uneori mai greu, alteori mai usor. Prima intrebare care-mi vine in minte este “de ce”? Cu unii parteneri ne potrivim mai bine, cu altii mai putin bine. Cu unii facem mai multe compromisuri, cu altii mai putine. Ma intreb, o relatie in care fac multe compromisuri este o relatie in care pot spune ca sunt compatibil cu celalalt? Cat va dura aceasta relatie? A renunta la tine pentru a fi cu celalalt, inseamna compatibilitate?

Din pacate, multe relatii asa se construiesc, pe compromis. Si tot asa se si sfarsesc.
Este perfect adevarat ca o relatie fara compromisuri nu este intotdeauna posibila. Da, dar cate? Pana unde? Cand este prea mult? Cu siguranta am mai afirmat ca sunt bune doar compromisurile care nu te frusteaza si cu care poti trai pe termen lung. Adevarat! Dar, zecile de compromisuri mici, cu care poti trai, nu te conduc oare in acelasi loc? Nu te trezesti intr-o zi, intrebandu-te “cine sunt eu”? “cine este omul de langa mine”?

Cu siguranta, numarul compromisurilor erodeaza o relatie. Stim ca parintii nostri sunt dovada vie a faptului ca o relatie durabila are la baza si compromisul. Diferenta dintre ei si noi este data de motivatia care statea la baza relatiilor atunci si acum. Atunci relatiile se nasteau pentru a intemeia o familie si pentru “a fi in randul lumii”, acum se nasc din dragoste romantica, si cam atat. Nu vreau sa spun ca atunci oamenii nu se iubeau, departe de mine gandul asta. Ceea ce vreau sa spun este ca nu erau atat de individualisti, traiau cu adevarat pentru un scop comun, pentru familie. Timpurile sunt altele acum, suntem mult mai preocupati de propria fericire, acesta nefiind un lucru rau.

In zilele noastre o relatie presupune un efort pentru a o intretine. In cazurile in care suntem nevoiti sa facem multe compromisuri, efortul este dublu.
Dar sunt si relatii in care cei doi sunt cu adevarat compatibili iar comprimisurile sunt arareori intalnite. Aceea, cred ca este adevarata compatibilitate. Aceea este o relatie intr-adevar functionala, cu putine sanse de a se eroda in timp. Este adevarat ca sunt mai mici sansele sa intalnesti pe cineva cu care sa fii atat de compatibil, intr-o lume atat de mare, dar nu este imposibil.  Pana la urma compatibilitatea inseamna potrivire a celor doi din cat mai multe puncte de vedere si nu ar trebui sa aiba de-a face si cu teama de singuratate, teama de schimbare, complexele de inferioritate etc. Din pacate, multe relatii nepotrivite se nasca si “functioneaza” din motivele enumerate anterior, bazandu-se pe compromis.

Si atunci ma intreb, cat de valabila sau fiabila este o compatibilitate construita cu atatea compromisuri? Oare nu este doar o pacaleala care prelungeste inevitabilul?